COZMIN GUŞĂ: Criza economică şi presiuni geopolitice la graniţă. Cum procedăm?

Cine-ar fi crezut că acțiunile discrete şiconsistente în favoarea Rusiei, din mandatul de cancelar al lui Gerhard Schroeder, vor genera atât de rapid efecte geopolitice cu potenţial de mutaţii? Poate doar cei ce le-au premeditat, însă nici chiar ei nu puteau miza atunci pe deteriorarea atât de pronunțată şi rapidă a mediului comunitar european de afaceri, eveniment ce grăbește practic un deznodământ favorizant eurasianismului, scopul final al „frăţiei” ruso-germane, coagulată solid pe fondul ultimelor evenimente marcate de criza economică.

Şi legat de asta, câţi pariau că lipsa de solidaritate explicită în interiorul Uniunii Europene, mascată profesionist de principiile generoase trâmbiţate de către heralzi convingători, va deregla atât de rapid un mecanism comunitar, aparent exemplar pentru restul planetei? În mod sigur, cei ce-au beneficiat într-un mod habotnic de profiturile supradimensionate, caracteristice capitalismului dezorganizat şi nelegitim, pe care-l experimentăm de ceva vreme.

Ar fi mizat establishment-ul american ce se opunea în mod explicit complexului militaro-industrial, că eforturile sale consistente spre a-l impune preşedinte pe BarackObama vor fi „răsplătite” cu dublarea bugetului Pentagonului chiar în timpul mandatului acestuia? Cu siguranţă nu, altfel n-am fi asistat şi la mascarada acordării premiului Nobel pentru pace unui preşedinte al unei ţări ce-a generat şi finalizat toate conflictele de anvergură post-Război Rece. Strategii americani ce cunosc profund originile superputerii americane n-ar fi dorit în niciun caz nici neglijarea evidentă a consolidării influenţei SUA în Europa din mandatul lui Obama, unde azi americanii sunt pe cale să piardă (în contextul crizei economice şi al dificultăților economice ale SUA) toate avantajele specifice câştigate cu inteligenţă în ultimele zeci de ani.

Ce-ar fi evident, doar şi din aceste considerații sumare? Că lumea pe care o ştim, deja nu mai este la fel, şi schimbări importante pe harta geopolitică a lumii se vor produce curând. Iar criza economică (care este caracteristică deocamdată doar arealului occidental, dominat de către acel capitalism evocat mai devreme, creație a strategiei neoliberale!) este doar pretextul şi mediul necesar pentru rearanjări de substanță, gândite de multă vreme în laboratoarele unor state cu vocație hegemonică, dintre care se disting azi Rusia şi, mai ales, China. În asemenea perioadă tensiunile geopolitice expandează însă relativ necontrolat, iar zona de decompensare a acestora, în mod firesc, nu poate fi decât cea a granițelor formale.

Şi-aici putem vorbi în sfârşit despre România, posesoare a unui statut de „dublu grănicer”, al NATO şi UE, în același timp partener strategic al hegemonului mondial la zi (SUA), implicată conflictual deja în relația cu hegemonul regional emergent (Rusia) prin iminenta amplasare a scutului antirachetă de la Deveselu. Ținând cont de greutatea specifică mult diminuată a statului român, la care-am ajuns în urma involuției din ultima perioadă generată de 20 de ani de guvernări falimentare, de lipsa de expertiză a birocrației românești ce-ar trebui să pareze loviturile viitoare, ar putea părea că viitorul nostru într-un asemenea context ar fi asemănător celui al bobului de grâu între pietrele morii. Şi chiar aşa s-ar putea întâmpla, numai că avantajul imuabil al poziționării geopolitice ne-ar putea în sfârșit ajuta, cu toate slăbiciunile menționate. În ce fel? Fructificând finalmente nu numai potențialul geopolitic, dar şi avantajele de relaționare bilaterală pe canale comune, în relația cu jucătorii sau pivoții geopolitici ai zonei. Scopul declarat? Detensionarea constructivă a tensiunilor geopolitice acumulate exact la graniță, scop nedeclarat al tuturor celor implicați în confruntare. Iar asta ar obliga leadership-ul românesc legitim pentru atare acțiune, atât partea sa vizibilă (Traian Băsescu), cât mai ales partea discretă, nu doar să conceapă de urgenţă un asemenea plan, dar în mod grabnic să se poziționeze cvasioficial şi explicit în postura sugerată mai sus, de natură a genera replici de negociat.

Pe scurt însă, care-ar fi actorii cu determinare în zonă? Rusia, cu un „Putin reloaded” şi un proiect de Uniune Eurasiatică, momeala potrivită pentru o Europă dependentă atât de potențialul financiar salvator al Moscovei (vezi cazul Ciprului sau Spaniei), respectiv de succesul economic al Germaniei, la rândul său „vasală energetică” a Rusiei. Atuurile României în acest caz? În mod clar, canalele informale de comunicare şi negociere statuate în deceniile de colegialitate (auto)impusă de rigorile fostului lagăr socialist; potențialul de negociere formală oferit de scutul antirachetă; arealul integrat al bazinului Mării Negre; influenţa explicită şi naturală legată de Republica Moldova.

Turcia, care după reconfirmarea electoralăa politicii lui Erdogan şi poziționarea comodă în relaţia cu UE, s-a impus în regiune fără echivoc. Iar strategia ofensivă în cazul Israelului, precum şi mesajele congruente de coagulare a energiilor constructive de inspirație sunită din lumea arabă, sunt doar două exemple de acțiuni ce poziționează Turcia conform planurilor comune turco-americane. Potențialul remarcabil de expandare a capitalului turcesc în zona Balcanilor şi a Caucazului, susținut de „pașaportul (temporar) cu viză americană”, ar putea căpăta un răspuns primitor din partea unei diplomații românești, care-ar trebui să-şi asume în sfârșit acte de curaj, într-un context care în mod evident îi va neglija, sau chiar pedepsi, pe cei șovăielnici.

În fine, China, poate cel mai important jucător geostrategic în zonă pe termen mediu, care privește zona fostului lagăr socialist nu doar ca pe o piaţă intraeuropeană ce-i poate facilita comerțul, dar mai ales că pe acea poartă de acces către Asia (zona Heartland-ului) pe care americanii, după ce-au consolidat-o politic şi militar, au neglijat în mod fatal s-o back-up-eze economic prin investiții directe. Şi-aici vine oportunitatea pentru chinezi, care în condițiile crizei economice occidentale şi ale slăbiciunii şi egoismului evidente a partenerilor majori din UE, vor face oferte de nerefuzat statelor de la granița postsovietismului, element pus deja pe agenda de acțiune comună chinezo-rusă, anunţată en-fanfare de recenta vizită a lui Putin la Beijing. Dar aici ar fi şi oportunitatea României, pilonii solizi de relaționare chinezo-română fiind încă în picioare, ce-i drept, din ce în ce mai șubreziți. Şi, ca să speculez într-un mod simplificat, rapida impunere a unui stil de muncă şi evaluare de inspirație confucianistă în arealul capitalului românesc ar strica în vreun fel dezorganizatei şi precarei economii românești? Cu siguranță, nu.

Aş mai putea aduce câteva argumente în favoarea necesității unor mutații în evaluarea acțiunilor externe pe termen scurt, rămân însă întrebările: Conștientizăm gravitatea situației noastre? Suntem în stare să ne mișcăm rapid în afara arealului de negociere (auto)impus prin rigorile parteneriatelor actuale? Avem oamenii potriviți pentru asta, domnule președinte Traian Băsescu???

P.S.: Salut în acest context numirea lui Iulian Chifu pe postul de consilier prezidențial! Expertiza deosebită pe spațiul eurasiatic pe care acesta o posedă poate fi de mare folos în contextul reorientării și spre Răsărit a eforturilor diplomatice românești.

Cozmin Gușă este autor al cărții Imperialism în postcomunism. Geopolitica dezordinii în fostul lagăr socialist