O foarte trunchiată (euro)copie…

Fără nicio viziune, pe scurt.

Mă tem că eurovisionul va fi un spectacol sec, desuet, cu un aer de déjà vu și cu foarte multe note false. Mă tem că va fi un concurs sărac în candidaţi, sărac în calitate, în prestanţă. Mă tem că de data aceasta comentariile analiștilor nu se vor învârti în jurul sistemului de vot (cine cu cine votează, care stat vecin va favoriza întocmai această vecinătate, și nu talentul…), ca de obicei, ci că vor observa, în sfârșit, că de fapt candidaţii trimiși nu sunt aleși „pe bune”, ci printr-un alt sistem misterios. Fără a intenţiona să acuz pe cineva în special, nicio capitală, niciun concurent, nicio intenţie, sunt totuși câteva aspecte extrem de supărătoare în selecţia din primăvara aceasta.

Mulţi absenţi… justificaţi

Să recapitulăm. Mai întâi, absenţii: Luxemburg sărbătorește anul acesta „20 de ani de când nu mai participă la concurs”, din motive de drepturi de transmisie sau de participare; este și motivul invocat de Portugalia, Bosnia-Herţegovina sau Slovacia; Turcia, marea bucurie a fiecărui spectacol muzical Eurovision, alături de Moldova sau de Ucraina, ţări care aspiră să se integreze în Uniunea Europeană, dar care de facto fac parte din ea doar pe durata acestui spectacol, s-a retras anul acesta pentru a protesta în primul rând faţă de introducerea sistemului de juriu format din profesioniști, în 2009, dar și pentru calificarea automată a cinci state membre (Germania, Spania, Franţa, Italia, Marea Britanie, plus ţara organizatoare); în fine, Polonia nu s-a mai prezentat de doi ani. Singura veste interesantă este participarea, din nou, a Armeniei.

Altfel, tabloul final va prezenta 39 de candidaţi. Un tablou heteroclit pentru acest Malmö, orașul de baștină  al fotbalistului ZlatanIbrahimovic (naţionala Suediei și PSG), în care, încă o dată, alegerile sunt foarte ciudate. Pentru Marea Britanie, de exemplu, BonnieTyler, o artistă care nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar care nu reprezintă nici pe departe Britania contemporană. Cezar, în România, pentru România, este la fel de contestat pe cât de discutabil, ca alegere, în condiţiile în care, de exemplu, Renée Santana sau trupa Casa Presei aveau melodii cu mult mai potrivite cu „stilul” acestui concurs. Franţa apare cu o (aproape) necunoscută. Despre concurentul maghiar și al său foarte melodios „Kedvesem” (Draga mea) se șoptește deja că ar fi nu o alegere, ci o „poruncă” dată de mai foarte noul patriot la sânge prim-ministru maghiar Viktor Orban. În fine, ascultând, una câte una, piesele intrate în concursul adăpostit de un oraș care i-a mai fost gazdă în trecut (1992) – garanţia unui spectacol vizual excepţional –, nu putem să nu fim șocaţi de faptul că niciun cântec nu iese din lot, așa cum a fost cazul în alte ediţii, și chiar anul trecut, cu Loreen și a sa „Euphoria”…

La debut, o imagine a continentului

Greu de crezut în aceste condiţii că celebrul concurs muzical, dorit purtător de speranţă și având în gene o altă adevărată singură viziune a Uniunii Europene de astăzi, mai este ceea ce s-a dorit de la el când a fost creat. În 1956, la prima sa ediţie, copia aproape conformă a festivalului de la San Remo se dorea o imagine fidelă a unui continent fără limite administrative, geopolitice…

La 57 de ani după, concursul seamănă cu două entităţi: cu un senator îmbătrânit înainte de vreme care și-a pierdut orice gust muzical (sau speranţă de viaţă) și cu însăși Uniunea Europeană. Statele fondatoare, în mare, zona euro, cu statele permanent prezente, și ţările nou-intrate, care vin și pleacă după cum stau finanţele. Dar care nu câștigă aproape niciodată. „Drumul spre Malmö”, parafrazând emisiunea de la TVR, devine la fel de lung precum cel spre integrarea europeană. Şi la fel de lipsit de viziune…