Ca eveniment semnificativ al ultimelor zile, mi-a atras atenţia un nou episod referitor la proiectul de la Roşia Montană. Mai precis, cearta dintre europarlamentarul PNL Adina Vălean şi colega ei, tot europarlamentar, tot PNL, Renate Weber. Seminarul organizat de Vălean la Bruxelles pentru a discuta proiectul minier de la Roşia Montană s-a împotmolit într-o ceartă care ar fi hilară, dacă nu ar fi în joc probleme de natură economică şi viitorul unei comunităţi ce e aproape de a-şi da ultima suflare.

O scurtă introducere asupra contextului european e mai mult decât necesară. În ultimii ani, UE are nevoie de resurse nonenergetice. Importul acestora de pe terţe pieţe comportă costuri ridicate din partea Uniunii. România deţine un zăcământ important de aur, iar proiectul propus de canadienii de la Roşia Montană ar putea să ne repoziţioneze ca un lider în domeniul mineritului responsabil. Este ceea ce îşi propunea să discute seminarul de la Bruxelles, organizat de Vălean, în calitate de membru al Comisiilor de Industrie, respectiv de Mediu. La seminar au participat specialişti şi experţi de la nivelul Comisiei Europene, dar şi experţi români şi străini în domeniul protecţiei mediului, protejării patrimoniului şi autorităţi locale din judeţul Alba. Practic, erau întrunite toate elementele pentru a avea o dezbatere raţională, normală, europeană, despre minerit şi proiectul Roşia Montană. Fără ură şi pasiuni nepotrivite unei investiţii economice de proporţiile celei preconizate la Roşia.

Gradul de pasiune ce a decurs din confruntarea Weber/Vălean ridică un semn de întrebare asupra loialităţii celor implicaţi. Renate Weber este membră a Comisiei pentru Drepturi şi Libertăţi Civile, teme pe care seminarul şi, în general, problematica de la Roşia Montană le abordează mai mult decât tangenţial.

Dar, un scurt recurs la memorie este util:  Renate Weber a deţinut anterior funcţia de preşedintă a Fundaţiei Sörös în România. La Bruxelles, a venit însoţită de  foşti colegi dar şi de o serie de organizaţii neguvernamentale sponsorizate de Sörös. Aceleaşi organizaţii fac de ani de zile lobby - nu complet dezinteresat - împotriva proiectului. Aceleaşi organizaţii supravieţuiesc în mare parte datorită sprijinului financiar primit via Fundaţia Sörös. Cu siguranţă, nu am da dovadă de naivitate dacă am arunca o nevinovată întrebare: a cui agendă serveşte Renate Weber?

În contextul scăderii valorii acţiunilor companiei Gabriel Resources pe piaţa de capital, George Sörös ar trebui să fie foarte mândru de munca actualilor angajaţi şi stipendiaţi, dar şi de fidelitatea foştilor angajaţi.  Întrebarea e: Este opinia publică din România atât de naivă încât să se lase amăgită de orice fel de argumente fluturate cu un devotament demn de o cauză mai bună? Şi, mai mult, sunt politicienii români incapabili să se pronunţe asupra unui proiect care ar putea să reprezinte cea mai mare investiţie străină în România?