Am întâlnit-o pe Iuliana Tudor în sala de protocol a Televiziunii Române. Timp de mai bine de o oră a reuşit să transforme decorul oficial în care ne aflam într-un spaţiu de poveste. Am descoperit o femeie fascinantă, care nu epatează, deşi ar avea cu ce se lăuda. E deşteaptă şi, în realitate, e mult mai frumoasă decât la televizor! Poartă un nume frumos, cu o căldură ca de vară, ca de iulie. O reprezintă! Aveam să aflu însă că moşteneşte şi numele naşei sale - Marieta, „un nume românesc, curat", îmi spune, prefaţând mărturisirile despre copilăria de la ţară: „Am avut o copilărie de poveste. Cu un bunic a cărui turmă de oi pleca spre deal în fiecare dimineaţă, pe care îl însoţeam desculţă, care îmi aduna mure într-un borcan de 800 de grame. Nu am să uit toată viaţa ce bune erau murele acelea! Am crescut cu poveşti despre război (pentru că el participase la război), cu verişori alături de care stăteam dimineaţa şi seara în jurul mesei, cu mămăligă tăiată cu aţa, cu brânza scoasă chiar atunci, proaspătă. Cu mulsul oilor, al vacilor". Recunoaşte că se întoarce rar în locul copilăriei sale, acolo unde o aşteaptă o grădină superbă, o livadă de pruni cu „un izvor care curge în spatele grădinii şi în care pescuiam cu bunicul meu". A absolvit un liceu pedagogic pentru că are o structură umanistă şi talent spre muzică, literatură, limbi străine, istoria artei... Nu i-a plăcut niciodată cuvântul „trebuie" pentru că o limita. V-o imaginaţi pe Iuliana Tudor studiind criminalistică, drept civil, penal? Ei bine, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. „Decizia de a merge la Facultatea de Drept a fost influenţată şi de tata. Ştiu că el şi-ar fi dorit să urmeze facultatea asta, deşi a ales studiile economice. Cred că stând de vorbă cu el mi-am dat seama că este o treabă serioasă acolo şi mă tenta foarte tare pe mine, la 17-18 ani, când încercam să mă hotărăsc ce să fac, ideea de autoritate. Şi mi-am dat seama că dacă voi urma această facultate n-am să rămân în avocatură, nu o să-mi fac notariat, dar îmi plăcea foarte tare ideea de a deveni judecător. Şi chiar din anul trei câţiva dintre profesorii mei au dorit să rămân asistentă în cadrul facultăţii, însă am întâlnit televiziunea şi am renunţat. Dar ăsta era drumul... Aşa visam să fac magistratură". Intrând în televiziune şi-a dorit să fie un profesionist desăvârşit. Aşa se face că a mai absolvit o facultate - Pedagogie Muzicală la Universitatea Naţională de Muzică. „Am simţit că am nevoie să ştiu muzică în plan teoretic pentru că ce fac eu la fiecare emisiune, la fiecare eveniment, înseamnă lucrul cu muzicienii. Or, eu nu le pot cere ceea ce îmi doresc atâta timp cât nu vorbim acelaşi limbaj. Şi mi-am dat seama că e un lucru care îmi lipseşte şi a trebuit să încep să studiez. A fost un act de curaj pentru un om care nu a făcut muzică decât la nivel de hobby. M-am pregătit doi ani cu o profesoară, am făcut teorie şi pian. Şi am intrat".

Ieşim din spaţiul de basm şi discutăm cu cărţile pe faţă despre aspecte diverse din viaţa ei. Îmi răspunde cu o sinceritate debordantă, pe care numai un om valoros o poate avea. Vă las să o descoperiţi pe Iuliana Tudor şi vă invit ca, începând cu 12 martie, să o urmăriţi la emisiunea „O dată în viaţă", una dintre cele mai bune producţii din prezent ale Televiziunii Române.

Q: Ştiu că în copilărie nu eraţi în centrul atenţiei, eraţi cea mai înaltă din clasă şi, pe deasupra, mai eraţi şi... tocilară. Privindu-vă acum, mi-e greu să cred acest lucru...

I.T.: Eu am avut un soi de curiozitate care m-a îndemnat foarte mult către carte, către citit, către a afla, a şti cât mai multe. Şi acum îmi dau seama că m-au ajutat toate lucrurile acestea...

Q: Eraţi timidă?

I.T.: Da, am avut şi un soi de timiditate pe care mi-am înfrânt-o când am urcat prima dată pe scenă. Asta se întâmpla în clasa I. Îmi plăcea foarte mult Angela Similea, ştiam „Noapte, fată cu cercei de smoală", şi, odată, trebuia să existe un moment când cineva să cânte. Şi, firesc, învăţătoarea a spus că „Iuliana are voce, ea o să cânte". Mi-am dat seama după reacţia celor din sală că le-a plăcut. Şi atunci mi-am înfrânt puţin din timiditatea pe care o simţeam. Dar nu pot să spun că am fost o persoană căreia îi plăcea să fie în centrul atenţiei...

Q: Cum e povestea cu scăderea notei la purtare? Aşa v-aţi apropiat de muzica populară...

I.T.: Da, aşa s-a întâmplat. A fost un spectacol la Filarmonica de stat din Ploieşti. Cred că aveam 15-16 ani. Trebuia, din nou TREBUIA!, să existe un moment de folclor. Spectacolul era gândit în aşa fel încât să existe mai multe genuri muzicale. Fiind solista corului liceului pedagogic a trebuit să susţin acest moment. Am refuzat. Am spus că nu ştiu, că nu vreau să mă îmbrac în costum popular şi atunci am fost ameninţată cu scăderea notei la purtare, ceea ce, desigur, m-a făcut să revin asupra deciziei şi să execut întocmai. Ştiam un singur cântec, „Bade, pălărie nouă", pe acesta l-am cântat. A fost un succes răsunător, sala s-a ridicat în picioare, după care am întâlnit-o pe cea care avea să devină profesoara mea de canto. Chiar după spectacol mi-a propus să vin să urmez cursurile Şcolii Populare de Artă.

Q: Credeam că povestea cu „trenul vieţii", care trece, vorba aceea, o dată în viaţă prin destinul unui om este strict o explicaţie metaforică. La Iuliana Tudor a fost chiar felul în care a ajuns la TVR. Eraţi pe peronul gării din Brăila, de unde plecaţi cu un premiu de la un festival. A sunat telefonul şi aţi schimbat biletul cu destinaţia Ploieşti pentru unul de Bucureşti. Povestiţi-mi exact.   

I.T.: Aşa am crezut şi eu. Aşa s-a întâmplat. Eram la un festival la Tulcea. Am fost căutată telefonic, în gară, cu anunţ „Tudor Iuliana este pe peron? E căutată de urgenţă la telefon!". Mă căutaseră acasă. Nu m-au găsit, dar au aflat unde sunt. Era vorba de un concurs pe care Televiziunea Română îl organiza, pentru prezentatori. Atunci era o dorinţă de a schimba puţin faţa Televiziunii Române, cu oameni tineri şi cu proiecte noi. Domnul Titus Munteanu era atunci director la TVR 1. Iată, viaţa m-a adus acum să lucrez chiar cu domnia sa la proiectul  „O dată-n viaţă". Am schimbat trenul, am schimbat biletele. Concursul se încheia la ora trei. Am ajuns în gară la ora trei fără 20. I-am spus unui taximetrist „va fi cursa vieţii tale, trebuie să ajung la TVR, în Pangrati!" Eram îmbrăcată ca pentru tren, nemachiată. Am intrat ultima în concurs şi am reuşit.

Q: Ştiu că îl cunoaşteţi pe soţul dvs. de 15 ani. Prima întrebare pe care v-a adresat-o a fost clasicul „cât e ceasul?". Cum s-a întâmplat? V-aţi cunoscut în biserică...

I.T.: În biserică, la slujba de Înviere. Suntem din aceeaşi localitate dar culmea e că nu ne cunoscusem până atunci. Şi asta a fost: de la o întrebare banală ne-am întâlnit... Şi da, anul acesta împlinim 15 ani de când ne ştim. Ne-am căsătorit puţin mai târziu.

Q: Cum v-a convins să-i deveniţi soţie?

I.T.: Păi eu l-am convins pe el. Eu l-am cerut în căsătorie. Eu stăteam în Bucureşti. Intrasem deja la televiziune, ştiam că voi rămâne aici. El lucra la Câmpina. Eram deja de patru ani împreună. Am pus mâna pe telefon şi i-am spus „uite, pe data de... ai nuntă". Şi m-a întrebat „unde mergem?". I-am spus „la nunta ta".

Q: Nu e... riscant să-ţi asumi o căsnicie la vârsta pe care o aveaţi atunci?

I.T.: Nu, pentru că toate lucrurile pe care le-am cules de la viaţă au fost şi în baza unei intuiţii care nu m-a înşelat niciodată. Şi am simţit că el este bărbatul alături de care vreau să trăiesc toată viaţa. Si nu m-am răzgândit după 15 ani!

Q: Sunteţi un profesionist în televiziune şi deci un om foarte ocupat. Soţul dvs. este manager la o firmă de construcţii. Cine petrece mai mult timp la serviciu?

I.T.: Eu, categoric. Pentru că la mine lucrurile nu se întâmplă după un program fix. Lucrând în direct e foarte mare responsabilitatea perioadei de pregătire. Cu cât te pregăteşti mai intens înainte, cu atât emisia iese mai bine. Cred că ăsta e secretul: o pregătire foarte atentă a emisiunii. Asta fac în fiecare zi - aproximativ 10 ore le petrec în Televiziunea Română.

Q: Soţul dvs. se numeşte Răzvan Văcăroiu.

I.T.: Da.

Q: Atunci, de ce îi iau interviu Iulianei Tudor şi nu Iulianei Văcăroiu?

I.T.: Intrasem deja în televiziune, făcusem cunoscut acest nume şi am căzut de acord, fără să fie o problemă, să ne păstrăm fiecare numele. Chiar nu a fost o discuţie intensă.

Despre presupusa infidelitate...

Q: A fost un episod în presă când s-a speculat că aţi trăi o poveste de dragoste cu altcineva decât soţul dvs. Au existat şi nişte fotografii paparazzi. Cât şi mai ales ce este adevărat?

I.T.: Da, atunci chiar m-am amuzat pentru că a fost un episod care mi-a stârnit râsul realmente, în sensul că atunci când lucrezi cu o persoană nu o poţi privi altfel decât ca pe un coleg al tău de care te leagă şi o prietenie şi lucruri pe care le împarţi la nivel profesional.

Q: S-a spus că nu aveaţi ce să căutaţi la ora aceea într-o plimbare nocturnă cu maşina cu un alt bărbat, altul decât soţul dvs...

I.T.: Aici, din păcate, colegii mei din presa scrisă nu au spus ceea ce eu am declarat chiar atunci şi în zilele următoare, când am fost sunată. Lucru care putea fi verificat. Eu am ştiut exact seara în care s-au făcut fotografiile pentru că i-am văzut pe fotografi, au venit lângă maşină. Era firesc să îi văd. Era 7 decembrie, veneam de la spectacolul organizat la Sala Palatului pentru cei 30 de ani de carieră a Mariei Dragomiroiu. În niciun caz nu îmi petrec nopţile aşa... La ora 12 noaptea nu ies la plimbare aşa, că-mi vine mie! Veneam de la acel spectacol. Îmi era şi foame că dimineaţa, de regulă, înainte de spectacole nu mai mănânc. (n.r. - Iuliana a fost văzută împreună cu colegul său oprindu-se să cumpere un sendviş). Nu era nimic deschis şi am zis „hai, du-te şi ia-mi un sendviş" pentru că îl duceam pe colegul meu acasă. Dar interpretările... deja nu sunt sub controlul meu... Episodul ăsta a fost o încercare. Nu mi se mai întâmplase. Şi n-am ştiut foarte bine cum să gestionez asta...

Q: Căsnicia dvs. a fost afectată de aceste lucruri?

I.T.: Nu. Soţul meu e un om normal, îmi cunoaşte colegii, ştie ce fac, ştie că îmi conduc colegii acasă, de cele mai multe ori. Singurul lucru care m-a deranjat este tocmai că nu s-a publicat exact ceea ce făceam eu în seara aia. Pentru că şi colegii mei din Televiziunea Română ştiu că veneam de la acel spectacol, deci eram „de la treabă".

Q: V-aţi gândit că incomodaţi pe cineva din TVR şi că persoana respectivă a dat această pistă falsă presei?

I.T.: Asta nu pot să spun eu....  Nu ştiu. Dar a fost neplăcut pentru părinţii mei, a fost neplăcută situaţia creată şi faptul că trebuie să dai nişte răspunsuri. Am fost pentru prima dată pusă într-o situaţie delicată. Dar nu am de ascuns nimic.

„Nu mă deranjează că sunt comparată cu Andreea Marin"

Q: Mi-au rămas în minte câteva cuvinte pe care le-aţi spus atât de frumos. „Am 33 de ani, simt ca la 18, râd ca la 15, mă joc ca la 5... şi trăiesc cea mai tare poveste pentru simplul motiv că e a mea! E viaţă, e una singură, şi e numai a mea". Întotdeauna sunteţi atât de optimistă?

I.T.: Este motorul care mă ţine pentru ce fac eu aici, în televiziune. Cred că firea asta a mea este singura care m-a ajutat în direct şi, credeţi-mă, au fost experienţe trăite la limită, în care felul ăsta de a gândi şi de a privi lucrurile m-a făcut să găsesc întotdeauna soluţii în secunde.

Q: Ce aţi făcut „o (singură) dată-n viaţă"?

I.T.: O singură dată în viaţă mi-am luat porţia de tabloidizare. Şi sper să rămână o dată-n viaţă! (Râde!). O dată în viaţă m-am căsătorit şi nu îmi doresc să mă căsătoresc a doua oară. Cel puţin aşa gândesc acum. Nici nu intră în discuţie. Şi... e suficient.

Q: După încheierea emisiunii „Surprize Surprize", TVR-ul a rămas fără vedeta feminină-simbol a postului. O perioadă acest titlu l-a avut Andreea Marin Bănică. Am auzit în culisele Televiziunii Române nişte opinii care vă dădeau pe dvs. drept „noua Andreea Marin". Cât de tare credeţi că semănaţi cu Andreea şi de ce v-a perceput lumea aşa?

I.T.: Asta nu pot să spun eu. Ce pot să spun e că e firesc, atunci când un produs are succes după un altul să se facă o comparaţie sau alta. E firesc în momentul în care apare o nouă figură, după o alta, să se facă această comparaţie. Nu cred că suntem singurele despre care s-a făcut acest tip de raportare. Şi în privinţa Mihaelei Rădulescu au fost atâtea...

Q: Vă deranjează?

I.T.: Nu mă deranjează atâta timp cât preţuiesc profesionalismul Andreei, atâta timp cât ştiu că ne leagă felul acesta de atitudine faţă de profesie. Noi am şi lucrat împreună pentru nişte evenimente, deci chiar nu am o problemă cu asta. E firesc să se întâmple aşa şi chiar nu mă deranjează.

Q: Prima Gală a Crucii Roşii a fost prezentată de Andreea Marin. A doua, de Iuliana Tudor. Cum aţi trăit această experienţă?

I.T.: Ca pe un proiect în care am învestit foarte mult timp, foarte multă energie. Este un proiect în care trebuie să fii extrem de responsabil pentru că transmiţi oamenilor un mesaj şi aştepţi un răspuns de la ei. Trebuie să fii credibil. Campania a fost o reuşită!

Q: Spuneaţi că în toţi anii de când faceţi televiziune aţi întâlnit mulţi oameni, dar unul singur v-a vorbit în numele tuturor. Spunea aşa: „mata nu mai eşti a dumitale, de-acu eşti a noastră!". Când s-a întâmplat?

I.T.: S-a întâmplat în cei şase ani în care am făcut emisiunea
„O vedetă populară". Nu cred că este judeţ în care să nu fi făcut emisiunea în direct şi cred că au fost anii în care m-am format cu adevărat. Mergeam în locuri noi, unde trebuia să creezi un decor pentru televiziune, unde aveam în platou în jur de 100 de oameni pe care trebuia să îi coordonez. Trebuia să-i înveţi cum să se comporte într-o emisiune televizată. Majoritatea erau oameni de la ţară. Am învăţat foarte multe de la ei, i-am învăţat şi eu la rândul meu lucruri care ţin de meseria mea. Tânjesc şi acum după acea simplitate, după felul acela de atitudine - veneau în platou dimineaţa când mă machiam şi, de exemplu, o femeie îmi aducea o bucată de brânză şi o ceapă spunându-mi „ia, mamă, că poate ţi-e foame!". În perioada aceea am înţeles ce înseamnă lucrul în echipă şi când spun echipă nu mă refer doar la echipa din televiziune, ci la echipa pe care o faci cu invitatul pe care îl ai. Cu invitaţii, iată, câteva sute.

Cel mai mare regret este că nu-şi poate vindeca mama

Q: Vă doriţi un copil?

I.T.: Foarte tare!

Q: Nu este acum momentul?

I.T.: Aşteptăm.

Q: Cariera primează?

I.T.: Nu am gândit asta niciodată. Dar cred că nu a fost să fie până acum. Nici nu pot să spun că am oprit treaba asta. Dacă va fi să vină, va fi bine-venit.

Q: Spuneaţi că cel mai mare regret este acela că nu vă puteţi vindeca mama. Despre ce este vorba?

I.T.: Mama mea suferă de paralizie la ambele picioare de la 27 de ani. Cred că şi treaba asta m-a format altfel, poate, decât alţi copii. Aveam trei ani când s-a întâmplat.

Q: Ce s-a întâmplat?

I.T.: Au fost nişte complicaţii în urma unei operaţii şi s-a întâmplat aşa. N-am simţit foarte puternic acest lucru, fiind foarte mică. N-am simţit că mama mea are o problemă. Niciodată. Pentru că e o fire foarte puternică, e un caracter extrem de tare şi chiar ea a fost mai puternică decât noi, decât mine şi tatăl meu. Mama este omul care îmi e întotdeauna aproape, îmi este cea mai bună prietenă. E dorinţa mea asta - să încerc să-i fie măcar mai bine. Ştiu că probabil nu va putea să mai meargă ca un om normal vreodată, însă încerc să o ajut atât cât pot şi să îi ofer soluţiile pe care le am la îndemână în aşa fel încât să îi fie bine.

Q: Mai spuneaţi că dacă l-aţi întâlni pe Dumnezeu l-aţi privi în ochi şi atât. Care este relaţia Iulianei Tudor cu divinitatea?

I.T.: Acum gândesc un pic altfel. Cred că vorbind despre asta anulez o stare. Şi prefer să rămână o taină a mea. Consider că e mai bine aşa.

Q: Spre deosebire de alte emisiuni care au legătură cu universul acesta al... folclorului, emisiunea dvs. „O dată-n viaţă" nu este o emisiune de folclor 100%. E ca o... prelucrare. Este acesta un compromis făcut pentru audienţă sau nu vă propuneţi să faceţi o emisiune de folclor autentic?

I.T.: Foarte mulţi telespectatori m-au cunoscut în cadrul unor emisiuni de folclor de strictă specialitate, în care făceam, până la un punct, chiar un act cultural. Trecerea asta a fost interpretată cumva şi ca o impietate adusă tipului acela de emisiune. În ce mă priveşte, consider că rămân un om ataşat ideii de folclor curat şi ideii unei emisiuni de specialitate, dar am crezut foarte tare şi în acest proiect pentru că în forma aceasta a divertismentului cred că facem folclorul mult mai accesibil pentru tineri şi pentru o categorie care poate nu a avut şansa să asculte, să vadă, să cunoască ce înseamnă muzică tradiţională românească. A fost un pariu câştigat!   

Q: Emisiunea a şi fost foarte înţelept plasată în grila postului, a şi fost mediatizată...

I.T.: Categoric. A fost o şansă pentru mine şi am crezut încă de la început în proiectul ăsta. Nu e o emisiune de cultură în materie de folclor, e o emisiune de divertisment în care ne propunem să ne simţim bine cu invitaţii.

Q: Vă vedeţi şi în alt format? Poate la o altă televiziune?

I.T.: Cei 10 ani de experienţă pe are îi am în TVR m-au ajutat să fiu în posturi absolut diferite. Şi atunci experienţa pe care o am cred că mă ajută foarte tare să mă adaptez oricărui tip de format. Nu absolutizez şi nu spun că aş fi în stare acum să fac orice fel de emisiune. Nu m-aş vedea niciodată într-un talk-show politic, nu m-aş vedea niciodată poate nici măcar la pupitrul de ştiri, pentru că îmi place foarte mult lumea divertismentului.

Q: Unii spun că salariaţii Televiziunii Române sunt remuneraţi foarte slab. Alţii dimpotrivă, că salariile celor din TVR sunt foarte mari. Ştiu că suma este confidenţială însă v-aş întreba dacă merită să păstraţi exclusivitatea cu postul public de televiziune.

I.T.: Dacă în cei 10 ani de zile am refuzat oferte din partea televiziunilor comerciale este pentru că eu cred în ceea ce fac aici. Cred în echipa pe care am construit-o în zece ani, cred în faptul că TVR mi-a acordat întotdeauna şansa de a face producţiile cele mai importante pe care le-a avut.

Q: Care a fost invitatul cel mai greu de adus în platou?

I.T.: Dacă îmi permiteţi să nu fiu modestă, cred că am reuşit cu cei mai dificili dintre invitaţi să-i aduc la o stare care să însemne bună dispoziţie pe platoul în care eu m-am aflat. În general, oameni de la care toată lumea aşteaptă să fie rigizi, încorsetaţi de formatul „O dată în viaţă", de postura pe care o au acolo, s-au dovedit cu totul şi cu totul relaxaţi. Îmi vin în minte două exemple, care au fost chiar în aceeaşi emisiune: Andrei Gheorghe şi Corina Drăgotescu. Unii dintre invitaţi chiar îmi spuneau la final „cum, gata, s-a terminat? Mai vin, te rog să mă mai inviţi". 

Un accident de maşină şi spectacolul-maraton de şase ore

Q: Acum câţiva ani ştiu că aţi trecut printr-un moment dificil care era să vă schimbe viaţa. Este vorba despre un accident de maşină, în Piaţa Victoriei. Cât de grav a fost?

I.T.: A fost destul de grav în sensul că m-am speriat şi aşa a avut uşoare urmări negative apropo de faptul că în trei ore urma să urc pe scenă, la Sala Palatului. Era spectacolul de Ziua Naţională, un spectacol care dura şase ore. După un şoc din ăsta e mai greu să te aduni şi să vorbeşti în faţa a 5.000 de oameni şi să fii impecabilă. Mi-a dat doamna Elise Stan un extraveral şi m-am liniştit, deşi am tremurat până în ultimul minut şi am crezut că nu sunt în stare de nimic, dar în momentul în care am văzut sala mi-am revenit.

Q: În emisiunile Iulianei Tudor am remarcat că nu prezentatorul este vedetă. Sunteţi un profesionist de televiziune şi îi avantajaţi pe cei din platou...

I.T.:  Asta a fost o lecţie pe care am învăţat-o de la Cristian Ţopescu. Fără să ştie. L-am urmărit din umbră foarte multă vreme. Am învăţat ce înseamnă o documentare pentru emisiune, am învăţat cum se face o fişă pentru un invitat, şi am învăţat că niciodată nu trebuie să fii tu cel din prim-plan, ci trebuie să ştii să îl pui în valoare pe cel de lângă tine.

Q: Spuneţi-mi în avanpremieră o surpriză pe care o pregătiţi telespectatorilor în sezonul care începe în martie.