Autohtonizarea – Nonproiectul restauraţiei

Autohtonizarea este un proces de decuplare etapizată de la valorile, instituţiile și regulile europene și occidentale. Am construit semnificaţia termenului, lărgind fanta DEX-ul către un concept opus globalizării. În economie, în justiţie, în cultură, în abordarea relaţiei stat/religie, în economie, se scrie pagină cu pagină, în marșarier istoric, cronica autohtonizării.

Mandarinii noului curent au încropit un grup de teorii ale insularizării, desincronizării și contratimpului. Populaţia pare să cadă pradă seducţiei, în timp ce vocea adevăratei elite*, cea filo-europeană, s-a șubrezit într-un amurg timpuriu.

Ura împotriva lui Băsescu a potenţat acest simptom abulic? Poate. Dar trebuie spus din capul locului că Interesul Naţional convertit în Proiect Naţional nu poate fi decât România Occidentală. Nimeni nu poate opri cursul, dar „reevaluările” de direcţie duc la întârzieri care vor fi plătite tot de „precariat”.

Da! Mi-a fost imposibil să conving un înalt oficial român că Franklin Templeton (străini, suspecţi după „filtrul” nou!) are un rol de disciplinare a mediului economic, dar și că poziţia participaţiei minoritare trebuie respectată și înţeleasă. Contraargumentul: cvasiminoritarii nu au dreptul la decizie. Oficialul părea a nu înţelege însă periculozitatea abordării: paradigma actuală valorizează minorităţile. Gândirea „majoritatea dictează” reflectă, psihologic, o intoleranţă generală faţă de minorităţi: naţionale, sexuale, religioase. Scanner-ul de tip Vest taxează asta drept primitivism. Iar pe autor, ca nefrecventabil.

Matricea de gândire invocată contaminează mediul administraţiei.

La alt capăt, o bizară asociere a afaceriștilor cu damf penal încearcă să se constituie într-un ameninţător pumn de fier către plexul guvernului Ponta, pentru a-l reorienta către no man’s land-ul postrevoluţional al lipsei de reguli, prin deturnarea nevoii de a proteja capitalul autohton. Mișcarea va antrena convulsii sociale „deversate” în stradă.

Managerii privaţi – în mare parte expaţi – sunt discreditaţi o dată cu însăși ideea. „Știm noi mai bine” înlocuiește  eficienta formulă a pre-aderării în UE: „Ce este bun pentru Europa e bun și pentru România”. Sintagme gen „Înalta Poartă”, „Bruxelles-ul care dă lecţii” cunosc o nefericită carieră redivivă, cu intervenţii abuzive ale statului în sectoare delicate.

Cultura a reintrat în bătălia agenda naţională vs agenda străină. Reapare mult mai virulent conflictul din anii ’90. O oaste de strânsură: tineri mediocri, eșuaţii generaţiei ’60 și ’70, funcţionari culturali expiraţi se aliniază în spatele Noii Direcţii culturale: Restauraţia. Voioșia hâdă cu care se demontează ICR-ul „cosmopolit” mă sperie. Continuarea pe linia de fractură Europa și Marea Cultură Universală / protocronism întârziat, se poate doar cu preţul de a căra cultura română spre eșafod.

Relaţia biserică – stat indică și mai strident tendinţa autohtonistă. Iniţiativa unui deputat de a decupla conturile bisericești de la buget a antrenat valuri de furie spumegândă. S-a reactivat falsa egalitate poporul român = statul român = biserica ortodoxă, ca drapel de luptă, în absenţa oricărui argument  din praxisul laic al statelor euro-atlantice. În timp ce tendinţa globalistă este de susţinere transparentă și nediscriminatorie de către state a tuturor credinţelor, tendinţa autohtonistă pare a duce, prin consecinţă ultimă, la transformarea preoţilor în funcţionari publici cu statut special și a Sfântului Sinod într-o „a patra putere” oficială.

Cascada subiectelor de acest gen, exhibate de o media cu discernământul extirpat, provoacă deocamdată confuzie și îndoială, pași către obiectivul – însușit/insuflat pe parcurs – de decuplare a României de la Occident. Văzută din această perspectivă, autohtonizarea constituie indiscutabil o ameninţare la adresa siguranţei naţionale.