Extremiştii, extremismele, extremele Europei

După un al doilea tur cu o foarte bună participare, cu o împărţire a teritoriului între o stângă şi o dreaptă care nu mai interesează pe nimeni, ecranul televizorului este spart doar de chipul Marinei. 10 oraşe conduse de acum înainte de primari ai FN, peste 1.200 de consilieri în teritoriu, o Marine care ameninţă: următoarea etapă este scrutinul european! Ar trebui să ne sperie pătrunderea extremiştilor francezi pe scena politică? Ameninţarea spre alegerile europene? Da. În condiţiile în care Franţa nu este o întâmplare, ci o confirmare a expresiilor politice extremiste care se manifestă în Grecia, în Austria, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, cu o populaţie europeană dezamăgită de Uniunea Europeană, da, ar trebui să ne temem. Ei, extremiştii, vor merge la vot, tocmai pentru că au totul de câştigat.

Pe o hartă virtuală a extremiştilor europeni, a extremismelor din Uniune, dorinţele, viziunile, modul de acţiune, dar şi motorul care stă la baza acţiunilor, a ideologiilor lor, ar fi în mod clar puncte cardinale ale unor extreme. Dacă ar fi să analizăm cronologic apariţia partidelor extremiste, observăm cu uşurinţă că ele nu s-au manifestat virulent înaintea naşterii Uniunii Europene. Lăsând la o parte, evident, partidele fasciste care au dus, prin acţiunea lor, la declanşarea războaielor mondiale. Partidele extremiste europene au apărut, toate, fie că este vorba de Partidul Progresului, din Norvegia, de Jobbik, în Ungaria, de Adevăraţii Finlandezi, Partidul Liberal şi Alianţa pentru Viitor (Austria), Vlams Belang (Belgia), Frontul Naţional (Franţa), Liga Nordului (Italia), PVV (Olanda), UDC (Elveţia), Zori Aurii (Grecia), Partidul Independenţei Estoniene, ca urmare a unor factori anunțători: hegemonie a capitalismului şi discrepanţe majore între clasele sociale, ezitări şi dezamăgiri din partea stângii şi a dreptei, cultivare a urii pentru semeni, pentru Celălalt, pentru imigrant sau pentru romi, de către lideri inconştienţi şi incapabili atât să aibă o viziune, cât şi să evalueze consecinţele unei asemenea alegeri politice facile.

Uniunea Europeană, atracţie fatală pentru extremiştii europeni

Când ceva nu merge, când ceva nu iese aşa cum ne aşteptam, în lipsa unui ţap ispăşitor, ce este mai simplu decât să inventăm un inamic? Ce alt inamic este mai apt de a fi aruncat la lei decât semenul care nu are mijloace de apărare, care poate nici nu mânuieşte încă limba suficient, care nu are capacitatea de a se alia în partide şi care, în fine, este ultimul venit la această masă doar în teorie abundentă?

Pe acest teren al imaginaţiei s-au grefat, în timp, partidele extremiste europene. În marginea unei dezamăgiri din ce în ce mai profunde a europenilor faţă de citadela Bruxelles, a unor demersuri pe care nimeni nu le mai înţelege, a lipsei unei viziuni comune pentru viitorul Uniunii Europene, a unei importanţe crescute acordate interesului naţional în detrimentul celui comunitar, european, a unei furii faţă de o clasă politică europeană care nu întruchipează aspiraţiile nimănui, şi în niciun caz ale europenilor, ura şi anti-europenismul au câştigat 10 procente la alegerile europene din 2009. Pentru Dominique Vidal, autorul unei cărţi de referinţă în domeniu, „Le ventre est encore fécond. Les nouvelles extremes droites européennes” (Libertalia, Paris, 2012), „organizaţiile de extremă dreaptă se adaptează în funcţie de realităţile naţionale, cu o aceeaşi obsesie, însă; construirea unei naţiuni pure”. Tot Vidal este cel care amintea cele 10 procente, prevestind o dublare a acestora pentru 2014. Ne apropiem cu paşi repezi de scrutinul european, prevăzut pentru 22-25 mai, iar realitatea ne ia pe nepregătite. Partidele extremiste europene, foarte diferite, aşa cum spuneam, ca structură sau substanţă, au totuşi numitoare comune: Deriva. Discursul incendiar. Aroganţa. Dispreţul. Energie virtuală interminabilă şi monologul, indică un prieten cu care am dezbătut subiectul pe Facebook.

Reţelele sociale au devenit refugiul celor care se tem de extreme

Din păcate, acest singur cuvânt, Facebook, este suficient pentru a cuantifica interesul arătat de celelalte partide politice, de liderii europeni, acestui val al extremelor: zero. Stânga europeană, dreapta europeană, verzii, liberalii, fie se decimează în lupta pentru interese naţionale, pentru putere, fie neglijează creşterea în putere (şi de convingere) a extremiştilor. Îngrijorarea şi previziunile negative, întrebările retorice asupra viitorului Uniunii s-au mutat pe reţelele de socializare, spaţiul public european fiind fie inexistent, fie aton. În rarele cazuri când el se trezeşte la viaţă (în Grecia, după uciderea unui tânăr de către un membru al Zorilor Aurii, în România, după provocările recente ale unor membri ai Jobbik), el are un substrat naţional, durează două zile şi se sparge ca un balon de săpun.

Logic, strict vorbind, „naţionalismul dreptei radicale a fost mereu alergic la construcţia lansată de Robert Schumann şi Jean Monnet în urmă cu mai mult de 60 de ani”, observă Dominique Vidal, în dosarul consacrat de Le Monde Diplomatique acestui subiect (Nouveaux Visages des Extremes Droites, avril-mai 2014). Totuşi, chiar fiind atât de polarizaţi (în trei mari segmente, pe alocuri anecdotice, potrivit lui Vidal: grupuri neofasciste marginale, partide antisistem, obiecte neidentificate politic…), exponenţii partidelor extremiste au o viziune despre Uniunea Europeană. Oricât de incredibil ar părea, ei au apărut pentru că au fost dezamăgiţi de Europa, de UE, mai bine spus, şi acum câştigă teren pentru a-şi face auzită vocea… la Bruxelles! În Parlamentul European! Sunt deci toţi extremiştii antieuropeni? „Nu ştiu dacă cineva poate să afirme 100% că Europa este o idee bună, îmi răspunde corespondentul de pe Facebook, apropo de extremişti. Sunt câştiguri şi pierderi, logic vorbind, în urma integrării europene care implică schimbare, de la punctul A, la punctul B, oricare ar fi acela, schimbare care ne este pusă pe masă, fie că vrem, fie că nu vrem. Cred că acest lucru îi deranjează cel mai mult pe antieuropeni. Că nu au de ales! Şi de aici, îşi dedică energia (în special cea virtuală) să renege orice are de-a face cu Europa şi Uniunea Europeană”. Poate că de acum înainte ar trebui să ne întrebăm ce s-ar schimba în Uniune în cazul în care extremiştii vor avea posibilitatea să o modeleze aşa după cum doresc ei.

Europa extremiştilor ar fi…

1.        O UE fără musulmani

2.        O UE fără imigranți

3.        O UE în care romii ar fi constrânşi de legi discriminatorii

4.        O UE antisemită

5.        O UE în care ura față de săraci devine ideologie
 

Alianţe ale extremelor europene în Parlamentul European

Din 1984, extremiştii europeni au o alianţă: Grupul dreptelor europene, creat în 24 iulie la Strasbourg. Reuneşte partidele de extremă dreaptă din Franţa, Italia, Grecia şi Marea Britanie. Era condus de Jean-Marie Le Pen. Astăzi el se numeşte  „Grupul Europa – libertăţi, democraţie” (http://www.efdgroup.eu/members/by-member-states.html) şi numără 31 de membri. Printre cei mai iluştri, Nigel Farage. În februarie 2001, Parlamentul European recunoaşte Alianţa europeană pentru libertate (EAF), din care face parte Marine Le Pen.

Expoziţie antiextremişti „The Rise of Populism in Europe”

Galeria Melkweg, din Amsterdam, găzduieşte, între 2 aprilie și 4 mai, o expoziţie dedicată unui „război silenţios, aproape de noi toţi, cel al populismelor în creştere în Europa”. Împreună cu alţi confraţi din statele europene, în colaborare cu organizaţia olandeză de fotografie documentară, fotoreporterii olandezi Dirk-Jan Visser şi Jan-Joseph Stok au fotografiat sau filmat extremiştii de la English Defence League, cei din Grecia, urmele crimelor din insula norvegiană Utoya, islamofobia din Belgia, influenţa Frontului Naţional francez.

TIPOLOGIE

Jobbik – Esenţa existenţei acestei mişcări cu ramificaţii şi în România (printr-o filială a Gărzii Maghiare, născută în 2007, interzisă în 2008 de Budapesta)  stă într-o singură frază aparţinându-i lui G.M. Tamas: „Tranziţia Ungariei spre regimul pieţei occidentale de desfacere a fost fatală modelului lor social. Ţara nu şi-a revenit niciodată”. Jobbik nu exista la intrarea Ungariei în UE, în 2004, dar azi este a treia forţă politică a ţării. Antisemit, xenofob, este specializat în lupta împotriva romilor, a ţiganilor, şi nostalgic după „Ungaria mare”. Deţine aproape 50 de locuri în parlamentul din Budapesta şi a întrunit aproape 17% la alegerile din 2010.

Partidul Progresului – Înainte de masacrul (69 de persoane ucise) comis de Anders Behring Breivik, fost membru al partidului, pe insula Utoya, în 22 iulie 2011, acest partid avea o existenţă discretă. Din septembrie 2013, Fremskrittpartiet (FRP) a intrat la guvernare alături de dreapta, şi deţine 7 din 18 miniştri.  Într-o Norvegie care nu a fost asaltată de imigranţi, discursul membrilor acestui partid – proveniţi din clasa de mijloc, intelectuali – este dirijat împotriva musulmanilor.

Partidul Austriac al Libertăţii – nimeni nu a uitat acel an 1999, când FPÖ, partidul lui Jörg Haider, a obţinut aproape 27% din voturile scrutinului naţional. Şocată, UE a îngheţat relaţiile bilaterale cu Austria şi a decis să nu mai numească austrieci în posturi cu responsabilitate din cadrul instituţiilor Uniunii. Haider a murit în 2008, însă formaţiunea sa politică întruneşte în continuare un sfert din preferinţele alegătorilor. Xenofob, nu a reuşit totuşi să îndeplinească promisiunea făcută alegătorilor, de a opri net imigraţia. Consecinţa cea mai gravă a acestei aventuri extremiste este contagierea celorlalte forţe politice, crede filosoful vienez Oliver Marchart (Le Monde Diplomatique). Până şi Verzii au introdus rasismul în discursul public… Frica de necunoscut, simbolizată de sosirea imigranţilor într-o ţară care nu a avut colonii, a dus la întruchiparea acestei temeri într-o altă formaţiune politică naţionalistă şi antieuropeană: Team Stronach, fondată de un bogat om de afaceri austriaco-canadian.

Adevăraţii Finlandezi – Perussuomalaiset, partid anti-imigraţionist, anti-establishment, acest partid populist a devenit a treia forţă politică în stat la alegerile din 2011.

Uniunea Democratică de Centru – În Elveţia, UDC devine în 1999 prima forţă politică a ţării, cu aproape 23% din voturi la alegerile federale.

Zori Aurii – Europa a auzit de ei în 2012, când membrii săi, neonazişti, obţin 7% din voturi la alegerile anticipate (21 de deputaţi). Atena reacţionează însă împotriva derivelor acestei mişcări doar când este ucis muzicianul antifascist Pavlos Fyssas, în 18 septembrie 2013. Nikos Mikaloliakos, fondatorul mişcării care datează din 1980, admirator al lui Hitler, este azi în închisoare, acuzat de crearea unei organizaţii criminale. Anti-imigraţionist, Zori Aurii este totuşi creditat cu 12% din posibilele voturi în caz de alegeri. Extrem de atractiv în ochii multor greci care condamnă laxismul UE şi refuzul unui ajutor ferm, atunci când era nevoie.

Vlaams Belang – pentru partidul extremist flamand, creat cu denumirea Vlaams Blok în 1979, integrarea imigranţilor este imposibilă. Ostil Uniunii Europene, islamofob. A nu se confunda, totuşi, cu N-VA (Noua Alianţă Flamandă), partidul lui Bart De Wever, care mizează pe votul a 30% din electorat şi care militează pentru fărâmiţarea federaţiei belgiene. Au în comun doar un credo naţionalist. Însă, dornic să ofere un discurs prezentabil, De Wever s-a distanţat de orice referinţă rasistă sau fascistă.

Frontul Naţional – identificat cu familia Le Pen, întâi tatăl, Jean-Marie, apoi fiica, Marine, partidul francez de extrema dreaptă a capitalizat voturile francezilor nemulţumiţi. Întâi de dreapta, apoi de stânga, din nou de dreapta. Aroma antisemită şi rasistă indusă de Marine coincide cu dorinţa francezilor de a se interioriza, de a ieşi din statutul vitreg de „ţară a drepturilor omului”. FN doreşte drepturi sociale doar pentru francezi (locuinţe, protecţie socială), sfârşitul unei UE cosmopolite şi mondialiste, ieşirea din UE şi din NATO. Din cei 74.000 de aderenţi în 2013, mulţi sunt tineri. Tineri cultivaţi, cu studii superioare. Dacă în 1980, FN, creat în 1972, nu conta, în 1988 el totaliza deja 14% din voturi. În 2002, Jean-Marie Le Pen s-a confruntat direct cu Jacques Chirac în alegerile prezidenţiale.

PVV şi Geert Wilders – Partidul pentru Libertate, fondat în 2006 de olandezul Geert Wilders, face parte, din 2010, din guvern, după ce a obţinut aproape 16% la alegerile legislative. Este naţionalist şi islamofob.

EXTREMIŞTII, PENTRU ACEASTĂ SAU O ALTĂ EUROPĂ?

Nu ştiu ce sunt „extremiştii”. Dar, fiind vorba de mişcări de extremă-dreapta sau de extremă-stânga, fără conotaţii peiorative, sensibilitatea europeană variază. În general, toţi sunt în mod radical împotriva guvernelor actuale şi deci împotriva „acestei Europe”, dar mulţi sunt pentru o „altă Europă”.

de Craig Willy, analist şi blogger european bazat la Bruxelles

Unii, în practică, s-au arătat euro-compatibili, mai ales pentru a accede la putere. Geert Wilders în Olanda, Liga Nordului în Italia şi FPÖ în Austria au participat cu toţii în guverne, moderându-şi euroscepticismul, al cărui nivel variază de asemenea (Wilders este împotriva Uniunii Europene, Liga doar împotriva euro).

Paradoxal, la stânga şi printre anumite naţionalităţi, critica provine din lipsa unui stat european: Tratatele şi legislaţia europene ar fi făcut să explodeze frontierele şi ar fi castrat statele naţionale, dar guvernanţa fiscală, socială şi financiară a continentului rămâne aproape inexistentă. Potrivit acestei critici, liberalismul european a dus la o anarhie economică. Aceasta aduce beneficii mai ales băncilor, multinaţionalelor şi celor care îşi ascund banii în paradisuri fiscale, decimând locurile de muncă şi industria.

Stânga europeană este foarte ambiguă la acest punct: împotriva acestei Europe, dar pentru o altă Europă, aceasta din urmă deseori denunţată drept o dorinţă pioasă irealistă. Trebuie deci să fim pentru sau împotriva euro, de exemplu, cu toate defectele sale dintr-un punct de vedere de stânga socială şi democratică? Stânga nu a ieşit încă din această contradicţie.

Regăsim această tensiune printre naţionalişti. Chiar eurodeputaţii Frontului Naţional francez, de exemplu, au votat în majoritate în favoarea unei întăriri a instrumentelor Comisiei împotriva dumpingului (precum panourile solare chineze). Există o puternică divizare între naţionaliştii de stat-protecţionişti (mai ales din sud şi deseori din est) şi naţionaliştii de liber-schimb (precum UKIP – Anglia şi Wilders, tipici pentru nord-vest), reflectă temperamentele foarte diferite ale ţărilor, atribuind fie excesul, fie lipsa de liber-schimb drept cauză a nefericirii lor economice (teodicee).

În general, extrema-dreaptă este mai mult naţională decât europeană. Dar unii, mai ales rasiştii precum Identitarii, favorizează precum Uniunea Europeană, identităţile regionale şi pe cea europeană (adică înrădăcinaţi şi „albi”).

Frontul Naţional este un caz interesant. Global, el ar vrea să transforme Uniunea într-o cochilie goală: disoluţia euro şi a Schengen, posibilitatea vămilor naţionale (deci sfârşitul Pieţei unice) şi superioritatea dreptului francez asupra dreptului european (deci sfârşitul acestuia din urmă).

Totuşi, există un „europenism frontist”: partidul admite un rol european pentru educaţie, cercetare şi industrie, mai ales pentru marile proiecte. El susţine deci schimburile de studenţi Erasmus, Airbus şi sistemul satelit Galileo. Eurodeputaţii frontişti s-au abţinut de altfel, dar nu au votat împotriva programului de cercetare european Horizon 2020. Un pestiferat precum Alain Soral, precum un respectabil ca Emmanuel Todd, ambii intelectuali ai noilor naţionalisme franceze, au vorbit de necesitatea unui „protecţionism european”, ceea ce, bineînţeles, implică un anumit europenism. Frontul Naţional, precum stânga, spune că vrea o „altă Europă” ale cărei contururi nu sunt clare încă. Programul pledează pentru o „asociaţie liberă de state europene împărtăşind aceeaşi viziune şi aceleaşi interese asupra subiectelor precum imigraţia sau regulile după care ar trebui să se ghideze schimburile externe şi circulaţia capitalurilor” care ar asocia Rusia. Un guvern frontist ar încerca oare să recreeze o Uniune vamală europeană cu membrii protecţionişti şi anti-imigraţie (o nouă Uniune latină?)? O astfel de Uniune ar fi ea mai pragmatică şi mai eficace decât actuala sau va fi mai paralizată de suveranitatea naţională?

Este interesant să notăm că naţionalismul de astăzi pare deseori să meargă împreună cu rusofilia. Cei mai mulţi „observatori internaţionali” invitaţi de Rusia pentru referendumul din Crimeea erau naţionalişti (Frontul Naţional, Jobbik-ul maghiar, Partidul de Auto-apărare din Polonia…). Alternativa pentru Germania, partid liberal-conservator eurosceptic reprezentând un naţionalism german moderat, şi-a exprimat de asemenea o dorinţă de cooperare cu Rusia. Paleoconservatorii americani – izolaţionişti, conservatori societali şi antirăzboi – sunt de asemenea frecvent admiratori ai lui Vladimir Putin, campion al naţionalismului conservator împotriva extensiei permanente a sferei liberal-financiare.

Rusofilia a schimbat deci mult tabăra în ultimii 30 de ani, mergând de la extrema-stângă la extrema-dreaptă, dar, curios, în Franţa, alegătorii sunt deseori aceiaşi: sub-privilegiaţii de sorginte europeană, deseori muncitori şi mai puţin educaţi.

ROMÂNIA, PARTIDELE EXTREMISTE ŞI EUROPA

La alegerile europarlamentare din mai 2014 se aşteaptă să scoată scoruri bune sau foarte bune partide extremiste sau populiste din Franţa, Marea Britanie, Italia şi Olanda… Românii nu par a încuraja niciun partid similar în România. Explicaţii.

de Radu Magdin, analist şi CEO la Smartlink Communications

Românii nu au partid extremist, dar ei sunt însă obiectul demonizării, ca ţap ispăşitor, alături de alţi imigranţi, pentru partidele mai sus menţionate, din vestul Europei.

De ce nu avem oare un partid extremist cu potenţial mare la europarlamentare în România? E o chestiune de context, de val de moment, dar şi de divide et impera şi, paradoxal, de Bruxelles. Vă propunem să analizăm aceste cauze. În primul rând, contextul, iar, în acest sens, merită să ne uităm puţin în trecutul electoral al ultimilor 24 de ani. Singurul partid cu pretenţii de extremă în România a fost Partidul România Mare, care a cunoscut momentul său de glorie în 2000, prin intrarea lui Corneliu Vadim Tudor în turul doi al alegerilor prezidenţiale, şi prin blocarea a 20% din locurile din Parlament de către PRM. De atunci, niciun partid care s-ar putea apropia de ideea de extremă nu a reuşit un scor similar, deşi s-a mai repurtat o victorie; PRM a avut norocul de a-şi uni forţele în 2009, la alegerile europene, cu „victima justiţiei” momentului, Gigi Becali, Vadim intrând de mână cu Becali în Parlamentul European.

PPDD a fost în 2012 surpriza politică a anului, dar mai degrabă poate fi considerată o platformă populistă decât una extremistă. Dacă contextul l-a ajutat pe Vadim în 2009, în 2000 a fost o combinaţie de context şi de val, dat de necesitatea unei alternative care să canalizeze dezamăgirea majoră post guvernarea Convenţiei Democratice (CDR). PSD a canalizat cea mai mare parte a dezamăgirii, dar dezastrul a fost atât de mare încât a fost loc şi pentru altceva, or Vadim, ca locomotiva PRM, a ştiut să canalizeze acel ceva.

Vorbind acum de val, e greu de crezut că va exista unul în România anul acesta, sau chiar şi în 2016 (deşi se pot întâmpla multe în doi ani). În primul rând, pentru că „nu prea prinde”: societatea s-a mai echilibrat (prin reîntregirea de pensii şi salarii după „reforma statului” în context de austeritate), deşi în continuare 40% din români trăiesc sub pragul sărăciei, iar sărăcia te face mai susceptibil a crede cuvintele celor care promit să schimbe lumea, la pachet cu măsuri extreme. În al doilea rând, pentru că şi un extremist trebuie să fie cât de cât profesionist ca să inspire încredere şi să nu fie calificat din prima ca „nebun”, fapt care i-ar diminua considerabil sex-appealul electoral. În al treilea rând, pentru că nici valurile nu mai sunt ce au fost: temerile cu privire la creşterea PRM în sondaje în contextul alegerilor din Ungaria din acest an (şi mai ales a prezenţei liderilor Jobbik în România) s-au dovedit mai puţin justificate; românii par a se fi săturat de a fi antrenaţi în hora temerilor şi urii bilaterale.

Nu e de neglijat nici strategia divide et impera, fie că ea e mai mult sau mai puţin intenţionată. Dacă ne uităm la PRM, de exemplu, nici el nu mai e ca pe vremuri; în primul rând la capitolul disciplină, nu se mai lasă încolonat în spatele unui lider suprem, de necontestat. În al doilea rând, dincolo de circ intern şi contestarea lui Vadim, la BEC au fost depuse două liste PRM în paralel, fapt care nu poate decât canibaliza lista.

La final, vă propunem să nu uităm nici poziţionarea diferită faţă de Europa, în comparaţie cu alte ţări: dacă în Vest partidele extremiste se hrănesc organic din atacuri la adresa Bruxelles-ului şi efectelor Europei, românii sunt oameni cuminţi şi în banca lor care încă privesc Bruxelles-ul ca o Mare Poartă, de data asta occidentală, nu otomană. În acest context, o condamnare de către instituţiile europene a unei eventuale creşteri a extremismului în România ar reuşi să mobilizeze la vot moderaţii care să salveze imaginea ţării în faţa bătrânei Europe.