EXCLUSIV – Ullman: Am jucat golf cu Kennedy!

Am jucat împreună, probabil, cinci sau șase găuri înainte ca el să dispară rapid la Hammersmith Farm, casa părinţilor lui Jackie din Newport, Rhode Island. În timp ce amintirile se estompează, am rămas impresionat de harul şi comportamentul relaxat al lui Kennedy.” povestește Harlan Ullman, special advisor al Consiliului Atlantic pentru revista Q Magazine. Un remember al zilei de 22 noiembrie 1963, într-un portret al omului şi al președintelui John F. Kennedy.

Read here the English version

Americanii de o anumită vârstă îşi vor aminti clar unde au fost în după-amiaza zilei de 22 noiembrie 1963. A fost ziua în care președintele John Fitzgerald Kennedy a fost împușcat la Dallas, Texas. Controversele și întrebările referitoare la acest președinte și la uciderea sa vor mai agita multe decenii şi de acum încolo. Iar inițialele sale, JKF, sunt ireversibil țesute în istoria americană.

Omul, nu Președintele

Despre Kennedy există puține detalii care nu au fost relatat pe larg, fie despre primii săi ani, fie despre cele douăzeci și una de luni cât a fost în funcţie. A fost cel mai tânăr preşedinte ales al Americii (și singurul catolic), la 43 de ani. Teddy Roosevelt a fost cel mai tânăr, dar el a fost numit preşedinte când predecesorul său, William McKinley, a fost împușcat mortal în 1901.

Căsătoria sa cu fermecătoarea Jacqueline Bouvier a uimit publicul din toată lumea. Numai Kennedy putea să glumească, părând serios, spunând că „el este tipul care a însoțit-o pe Jackie în vizita prezidențială la Paris” în 1961. Ca preşedinte, a avut parte de un fiasco în cazul Invaziei din Golful Porcilor, încercând să răstoarne regimul comunist cubanez, în aprilie 1961, dar modul în care a gestionat criza rachetelor cubaneze din octombrie 1963, a fost privită ca un caz dintr-un manual de preşedinte ideal. Dar adevărata poveste este despre Kennedy omul, nu președintele.

John Kennedy purta în jurul lui, ca pe o pelerină, o aură tangibilă de har, leadership și carismă, unică nu numai în rândul politicienilor, dar şi în cel al celebrităților și starurilor de cinema. Poate doar Thomas Jefferson rivalizează cu Kennedy ca şi intelect, multitudinea de subiecte de interes pe care le puteau aborda sau atracție personală. Urban, fermecător, sofisticat, articulat și frumos, Kennedy era profund viciat. Multe dintre aceste defecte au venit de la natura foarte competitivă și disfuncțională a familiei sale și de la tatăl său dominant – Joseph P. Kennedy Sr., un om de afaceri și politician de succes, dar nemilos.

Fratele mai mare al lui John, Joe Junior, a fost, aparent, moștenitorul familiei și crescut ca atare de către tatăl lui Kennedy, care l-a pus pe viitorul președinte pe planul al doilea. Acest statut nu doar că genera, din partea lui, o lipsă de respect, ci a determinat, la Kennedy, un comportament de multe ori rebel și nesăbuit (și, mai târziu, fermecător), deoarece, ca al doilea fiu, el nu a fost responsabil pentru nimeni. Și a sta în umbra lui Joe Junior nu a fost ușor.

Fiul cel mare al familiei Kennedy a excelat în sport, mediul academic și în viață. Întâi la Choate, apoi la Harvard, devenind clar că Joe se îndrepta către măreție. John era mereu în umbra fratelui său. A fost afectat, încă din tinereţe, de o serie de boli, culminând, după Al Doilea Război Mondial, cu contractarea bolii Addison, care, în cele din urmă, i-a periclitat sănătatea și statutul de președinte, atât din cauza tratamentului, cât şi a dependenţei de medicamente care-i calmau durerile pricinuite de multitudinea de afecţiuni.

Cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, atât Joe, cât și John s-au alăturat Marinei, ambii fiind absolvenţi de Harvard. Joe a devenit pilot. John a fost repartizat la Washington și, cu ajutorul influenței tatălui său, a ajuns la Biroul Secretarului Marinei. După ce Japonia a atacat Pearl Harbor, Kennedy a trăit o poveste romanțată cu jurnalista daneză Inga Arvad, care era urmărită de către FBI ca un posibil colaborator nazist – acesta fiind primul din multele scandaluri publice şi infidelități de care şi-a legat numele.

Directorul FBI, J. Edgar Hoover, l-a informat, fără îndoială, pe Joe Sr. despre aventură, probabil pentru a-i reaminti lui Kennedy cel bătrân de potențialele vulnerabilităţi politice din cauza iubitelor alese de cel de-al doilea fiu al său. Deși „Inga Binga”, cum o numea John, era mai în vârstă și, probabil, mai mult decât doar un simpatizant nazist, lui Joe Sr. îi era teamă că pasiunea lui John ar putea duce la o implicare serioasă și chiar o căsătorie. Astfel, bătrânul Kennedy, aflat într-un fel de exil politic (deoarece ambasadorul SUA la Londra a prezis în public faptul că Hitler va învinge Anglia și va câștiga războiul), a intervenit pentru a-l scoate pe John din oraș. La scurt timp după aceea, Kennedy a fost trimis in Pacificul de Sud, la comanda PT-109, o nava de mare viteză şi lungă de peste 26 de metri. În primele ore ale zilei de 2 august 1943, în lanțul insulelor Solomon, în timp ce se afla în patrulare în apele inamice, PT-109 a fost tăiat în jumătate de distrugătorul Marinei Imperiale Japoneze, Amagiri. Restul este parte din legenda lui Kennedy. În ciuda durerilor de spate, care l-au ținut departe de armată, Kennedy a salvat un membru rănit al echipajului, ars, trăgând cu dinții de cureaua vestei de salvare a acestuia, pentru a avea mâinile libere să înnoate către mal. Apoi, şi-a transportat echipajul pe o altă insulă de unde au şi fost salvați. Kennedy a fost distins cu medalia pentru eroism a Marinei, împreună cu o inimă purpurie pentru rănile primite în coliziune.

Un an mai târziu, fratele său mai mare, Joe, a fost ucis pe loc când încărcătura aflată la bordul bombardierului B-24 pe care îl pilota a explodat inexplicabil deasupra Canalului Mânecii. Este momentul în care John a devine copilul favorit şi tatăl îşi concentrează asupra lui, de acum înainte, toate ambițiile politice.

Kennedy a renăscut legenda Camelotului

După ce s-a recuperat în Massachusetts în urma leziunilor suferite la spate în Pacificul de Sud, Kennedy a câștigat alegerile pentru Camera Reprezentanților în 1946, iar în 1953, un loc în Senat. Din 1956 a început cursa pentru vice-preşedinţia Statelor Unite.

Propulsat de ambițiile tatălui său, în 1960, Kennedy a câștigat nominalizarea pentru președinte din partea democraţilor, învingând doi senatori – Hubert Humphrey și Lyndon Johnson în acest proces. În ceea ce a fost atunci cea mai strânsă cursă pentru preşedinţie din istorie, Kennedy l-a învins pe republicanul Richard Nixon.

Deși alegerile puteau fi contestate de Nixon pentru nereguli, deoarece în Virginia de Vest și Cook County Illinois au câştigat democraţii, în mod suspect, acesta nu a făcut-o și Kennedy a devenit cel de-al 35-lea președinte al națiunii.

Datorita tinereţii şi carismei lui Kennedy, legenda regelui Arthur al Camelotului a renăscut la Washington.

Cumva, Casa Albă a devenit celebra „masa rotundă” a secolului 20, ocupată cu cei mai buni şi mai străluciţi reprezentanţi ai ambelor partide. Și, într-adevăr, Kennedy nu a făcut diferenţe prea mari între republicani și democrați, numind dintre primii secretari ai Apărării și ai Trezoreriei, dar păstrându-l pe Allen Dulles la CIA, o decizie pe care o va regreta ulterior.

Fratele lui John, Robert F. Kennedy, cunoscut sub numele de „Bobbie”, a devenit procuror general și va rămâne cel mai apropiat consilier și confident al preşedintelui. Din păcate, în ciuda oratoriei strălucite a primul său discurs inaugural – „vom plăti orice preț și vom purta orice povară” pentru apărarea libertăţii și „nu te întreba ce poate face țara ta pentru tine, ci ce poți face tu pentru țara ta”, Administraţia s-a împiedicat încă de la început. Eşecul misiunii din Golful Porcilor a fost prima catastrofă. Și, permiţându-i lui Nikita Hrușciov, prim-secretarul sovietic de la acea vreme, să-l intimideze la Viena, în acea vară, JFK a căpătat o imagine de novice în politica externă.

Mai rău, în timp ce predecesorul președintelui Kennedy și General al Armatei, Dwight David Eisenhower l-a convins pe Hrușciov că o cursă a înarmării nucleare ar fi o pierdere colosală de bani, noua Administrație s-a angajat într-o politică nesăbuită de întărire a apărării. Kennedy nu numai că decide să întărească puterea nucleară a Americii, ci adopta, de asemenea, o politică de apărare a „răspunsului flexibil”, care ar fi permis Americii să-i învingă pe sovietici în cazul unui război purtat atât pe câmpurile de luptă nucleare, cât şi pe cele convenționale.

Hrușciov începuse deja reducerea forțelor de apărare sovietice și cheltuia foarte mult pentru a elibera resursele necesare reconstruirii economiei. Acum, americanii abandonau politicile sensibile ale lui Ike (Dwight Eisenhower – n.r.). În schimb, se angajau într-un program major de reînarmare, precum și în luarea unor măsuri mai agresive față de Moscova, cum a demonstrat Invazia din Golful Porcilor pentru a-l detrona pe liderul cubanez Fidel Castro. Kennedy trimitea Beretele Verzi în Asia de Sud-Est pentru a ajuta aliații Americii în așa-numitul marș al comunismului în regiune, pentru a preveni „efectul de domino” de răsturnare a regimurilor și transformare în state comuniste.

La cea de-a 21-a Conferință Extraordinară a Partidului, în octombrie 1961, ţinută cu doi ani mai devreme, Hrușciov a fost obligat să amâne acțiunea împotriva adversarilor puternici care credeau că America era acum pe cale să copleșească Uniunea Sovietică prin intermediul programului său de reînarmare. Hrușciov a contracarat cu staţionarea de rachete balistice cu rază scurtă de acţiune în Cuba pentru a păcăli rachetele intercontinentale din SUA care vizau Rusia. În plus, Statele Unite aveau deja rachete Jupiter cu rază scurtă de acțiune staționate în Turcia, îndreptate către Uniunea Sovietică, așa că întorsătura era cumva fair. Kennedy a ordonat ca rachetele sa fie retrase din Turcia, un ordin pe care, în mod ironic, Pentagonul a reușit cumva să nu-l îndeplinească.

Rezultatul a fost criza rachetelor cubaneze din 1962. Puține mai sunt de spus despre acele zile cruciale. În cele din urmă, s-a încheiat un acord prin care Rusia îşi retrăgea armamentul din Cuba, în schimbul promisiunii SUA de a nu invada niciodată Cuba și de a elimina rachetele Jupiter din Turcia. Cu toate acestea, Statele Unite, la fel ca o mare parte din lume, au considerat această situaţie drept o victorie americană.

Doi ani mai târziu, Hrușciov era demis din postul său printr-o lovitură de stat ale cărei origini veneau din dezastrul cubanez. În mod tragic, acest episodul a lungit, probabil, Războiul Rece cu zeci de ani, deoarece acordul tacit Eisenhower-Hrușciov de a reduce apărarea a dus la o cursă a înarmărilor care a persistat timp de încă două decenii. Și politica externă a lui Kennedy a contribuit la trimiterea de forțe în Vietnam și a sporit astfel dezastrul războiului care a ucis 58.000 de americani și cel puțin sute de mii de vietnamezi de pe ambele maluri ale DMZ (zona demilitarizată – n.r.).

Cu Kennedy pe terenul de golf

Desigur, Kennedy a trebuit să înfrunte o serie de crize interne începând cu încercări de a integra școlile din America de Sud. El a introdus, de asemenea, reduceri de impozite și alte politici economice care nu se justificau, moșteniri nefericite pe care administrațiile precedente ar fi trebuit să le corecteze.

Totuşi, farmecul magnetic al lui Kennedy şi inteligența lui au făcut ca lumea să-l iubească. Pentru politicienii aspiranţi, conferințele de presă ţinute de Kennedy, desfășurate în sala Departamentului de Stat și nu la Casa Albă, constituie extraordinare studii de caz demne de urmat, în care cunoașterea, inteligența și dezarmarea, precum și împunsăturile incisive ale președintelui în relațiile cu mass-media, au fost perfect transparente.

Și, cum Jackie a făcut doi copii – John și Caroline – și l-a pierdut pe al treilea în timp ce era la Casa Albă, națiunea a devenit fascinată de fermecătoarea „First Family”. Într-adevăr, Hollywood-ul nu a fost și nu va fi niciodată capabil să găsească actori și actrițe la fel de uimitoare și atractive precum cei din familia Kennedy. Camelot poate că este metafora greșită. Dar stilul și farmecul acelei familii la Casa Albă au fost unice.

Dacă Kennedy ar mai fi trăit, cine știe ce ar fi putut fi. Carisma și farmecul lui JFK i-au spulberat naivitatea și lipsa de experienţă. Presa, mult prea îngrădită, nu a dezvăluit mai multe dintre indiscreții sale care au fost, cu siguranță, bine cunoscute la momentul respectiv. Prin urmare, întrebările despre ceea ce ar fi fost depășesc performanțele slabe și deficiențele din timpul scurt pe care tânărul președinte l-a petrecut în funcţie.

Adolescent fiind, o dată m-am trezit pe un teren de golf cu ​​senatorul (la acel moment) Kennedy. Am jucat împreună, probabil, cinci sau șase găuri înainte ca el să dispară rapid la Hammersmith Farm, casa părinţilor lui Jackie din Newport, Rhode Island. În timp ce amintirile se estompează, am rămas impresionat de harul şi comportamentul relaxat al lui Kennedy. Iar critica sa auto-peiorativă şi limbajul colorat erau revigorante chiar și pentru cineva care abia ieşea din copilărie.

Graţia și stilul contează. În această privință, John Fitzgerald Kennedy a fost fără egal. Dar, în același timp, a fost şi o enigmă. Privilegiat în viață, el a fost neglijent și ireverențios, trăsături de care nu s-a dezis niciodată și care, de cele mai multe ori, i-au sporit farmecul, în ciuda riscurilor l-a care s-a supus, din neatenţie. Am putea crede că avea tot ce-i trebuia pentru a se maturiza şi a deveni un președinte foarte eficient.

Din păcate, nu vom ști niciodată adevărul.

Harlan Ullman este Senior Advisor la Consiliul Atlantic din Washington, D.C., preşedinte al Killowen Group, companie care consiliază lideri guvernamentali şi oameni de afaceri.

Kennedy – legenda în imagini