Un egal fals

După regimul lui Franco, Spania a trecut la democraţie şi la o pluralitate de partide. Majoritatea nu au rezistat în timp. Orice cetăţean spaniol din ultimele decenii s-a obişnuit cu două partide majoritare, Partidul Popular (PP) şi Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), reprezentând tendinţele conservatoare sau social-democrate progresiste din orice altă ţară occidentală europeană.

Mai la urmă, dar tot cu o forţă care în anumite momente a făcut-o să viseze că ar putea să lupte pentru voturile stângii cu PSOE, Stânga Unită (IU), un conglomerat de partide în frunte cu fostul Partid Comunist (PC). Pe de altă parte, ceva specific spaniol, o multitudine de partide regionale cu multă putere în zona lor, cum ar fi Partidul Naţionalist Basc (PNV) sau Convergència i Unió (CiU) sau Esquerra Republicana de Catalunya (ERC). Aceste partide au constituit de multe ori o alternativă, cheia guvernării.

Alegerile puteau fi câştigate de PP sau PSOE, dar apoi, incapabile să formeze un guvern singure, se vedeau obligate să facă un pact cu partidele regionale precum cel basc sau catalan, sau altul, pentru a putea guverna cu sprijinul lor.

Acest tip de situație a creat un fel de federalism de facto într-o țară care nu îl contempla deschis. În cazul în care un partid majoritar național a vrut să formeze un guvern, el a trebuit să facă un acord cu partidele regionale, care astfel primeau beneficii punctuale. Acest sistem a început să se năruie în legislatura precedentă, după apariția crizei economice. PP-ul condus de Mariano Rajoy a început să atace fără milă PSOE al lui Rodríguez Zapatero, pe care l-a acuzat de toate relele din țară și de criza în sine. Această strategie a părut să funcţioneze, pentru că, în alegerile din 2011 PSOE a pierdut, iar PP a câştigat cu majoritate absolută.

Consecințele acestei majorităţi absolute inedite nu s-au lăsat aşteptate. Mariano Rajoy, susținut de un număr de voturi ce a însemnat că un pact nu mai era necesar, a guvernat în mod autocratic, trecând legi fără să conteze opinia celorlalte grupuri politice, dat fiind că nu avea nevoie de votul lor. Astfel s-au radicalizat partidele periferice dar şi cele tradiţionale, după cum se vede dacă ne uităm la ce se întâmplă în Catalonia acum, care cere independenţă. Rajoy a venit la putere promițând să pună capăt crizei, pe care o considera o pedeapsă externă ţării, din cauza lui Zapatero, conducător socialist. Pentru Rajoy, după ce ar fi venit la putere și dat fiind că majoritatea liderilor din acea epocă erau tot conservatori, ei l-ar fi ajutat şi s-ar fi reinstaurat creşterea economică. Problema este că Merkel a guvernat pentru Germania, și nu pentru Spania, așa cum a făcut, de asemenea, Cameron, în timp ce în Franța sau în Italia deja nu mai sunt Sarkozy sau Berlusconi…

În urma politicilor neoliberale care provin de la colegii conservatori europeni şi având majoritate parlamentară, Rajoy a demontat sistemul de protecţie socială atât de drag majorităţii spaniolilor care s-au născut în dictatură şi l-au văzut născându-se, sau celorlalţi care au crescut cu el şi îl considerau deja al lor.

Alegerile din 20 decembrie arată un egal tehnic între conservatori şi progresişti. PP condus de Rajoy a fost partidul cel mai votat și, prin urmare câștigătorul alegerilor, dar a pierdut majoritatea absolută și va fi nevoit să ajungă la un acord. Singurul lui aliat “natural” ar fi C’S sau Ciudadanos, un partid de tip nou și pe care PP l-a atacat chiar mai mult decât pe cele progresiste în timpul campaniei electorale, deoarece acesta îi putea fura voturi, după cum s-a şi întâmplat.

Partidul Socialist, în schimb, chiar dacă a pierdut voturi față de 2011, nu este atât de amenințat, pentru că ascensiunea unui alt partid de tip nou, PODEMOS, deși i-a luat voturi, un este atât dfe gravă dat fiind că ele pot fi reprimite mai târziu în formă de alianță post-electorală, un tip de alianță care se înţelege de la sine şi nu ar mira pe nimeni.

Pentru a rezuma: Conservatorii (PP + C’S) 163 mandate faţă de Progresişti (PSOE + PODEMOS) 159 mandate.

Pare un mic avantaj pentru PP chiar dacă e vorba doar de 4 mandate, ceea ce i-ar permite să formeze un guvern, slab, dar guvern până la urmă. Acum însă trebuie să ne gândim şi că alte partide au obţinut mandate parlamentare. După rezultate, reprezentantul IU se declara dispus să ofere mandatele sale, două, posibilei coaliţii progresiste. Chiar şi aşa, cu o diferenţă de două mandate (161 la 163), ar câştiga tot coaliţia conservatoare, dar, atenţie, trebuie ţinut cont, ca şi în trecut, de votul partidelor regionale. Iar asta pare o problemă pentru blocul conservator.

Modul autocratic de a guverna al lui Mariano Rajoy, susținut de majoritatea sa absolută, a reușit să înstrăineze sprijinul majorității cetățenilor din alte regiuni, cum ar fi Catalonia sau Ţara Bascilor care visează la o mai bună autonomie sau chiar independenţă. Aceasta nu este acceptată de partidul lui Rajoy. Nici PSOE nu a vorbit de acceptarea independenţei Cataloniei sau a Ţării Bascilor, dar s-a referit la un federalism interregional sau la mai multă capacitate de autoguvernare pentru diferitele regiuni. Ceva ce poate determina sprijinul din partea regionaliştilor, cu 9 mandate pentru ERC şi 9 pentru Democràcia i Llibertat (fosta CiU) sau 6 pentru PNV, la care se adaugă 2 de la EH Bildu, braţul politic al fostei organizaţii teroriste basce ETA.

Deci, Rajoy poate doar să spere la voturile C’S în timp ce PSOE le poate atrage pe cele ale PODEMOS, IU, precum şi pe cele ale catalanilor ERC şi DiLL, pe cele ale bascilor de la PNV sau EH Bildu

Previziuni posibile
a)    PP (123)  + C’S (40) = 163 mandate

b)    PSOE (90) + PODEMOS (69) + IU (2) + ERC (9) + DiLL (9) + PNV (6) + EH Bildu (2) = 187

Astfel, totul pare să arate că puterea se va întoarce la PSOE, aliat cu unul sau mai multe din partidele citate mai sus.